.png)
Mă numesc Antemia Viorela şi am 21 de ani; nu pot spune prea multe despre fostul regim, dar sunt conştientă că mă afectează direct sau indirect ceea ce a fost. Direct prin prisma faptului că tot ceea ce se întâmplă, şi din păcate nu totul bine, se datorează anilor de izolare culturală şi intelectuală faţă de restul lumii.
Încercarea noastră de evoluţie galopantă şi de a ajunge din urmă o lume care nu a încetat să evolueze, nu poate avea efecte pozitive în mare măsură, după cum se vede nu toate sunt aşa cum ar trebui să fie, mai mult, se poate spune că majoritatea sunt de factură negativă. Spun de factură negativă pentru că a ieşi dintr-un regim care era caracterizat de un control total asupra oamenilor şi asupra libertăţilor lor, chiar mai mult, se încerca un control al gândurii şi al sentimentelor, şi a intra într-un regim democratic, a cărui bază este libertatea şi care pune accent pe informare, atât de brusc precum am intrat noi în 1989, este ca şi cum am ieşi după ani de întuneric, dintr-o dată la lumină, lucru ce va atrage după el orbirea, ca şi acesta bâjbâială (prin întunericul creat de imposibilitatea de adaptare la lumea care evoluează) continuă sub influenţa căreia ne aflăm de mai bine de 18 ani; ani în care nu am făcut decât să sperăm că dacă vom alerga destul de repede vom ajunge din urmă o lume care din păcate nu a încetat să mai alerge. Acum vrând-nevrând trebuie să recuperăm pe parcurs tot ceea ce am pierdut dar, din nefericire, fară să aprofundăm „materia”, astfel se va ajunge în punctul în care superficialitatea ne va caracteriza viaţa pentru că nu mai avem nici timpul necesar şi poate nici puterea psihică sau fizică de a ne opri să analizăm tot ceea ce ni se întâmplă.
Dacă Revoluţia trebuia să însemne o eliberare de tot ceea ce ne constrângea şi visul că la finele ei se va afla o lume mult mai bună, lucru suprem pentru care chiar merită să lupţi, ei bine nu a fost deloc aşa... Într-adevăr am câştigat o libertate bruscă de care nu ştim să ne bucurăm sau poate că abia acum învăţăm să facem lucrul acesta pentru că după ani de zile în care gândirea noastră a fost obligată să-şi ia „concediu pe periodă nedeterminată”, începem să ne maturizăm ca orice copil aflat la majorat şi ne orientăm asupra oportunităţilor care ni s-au deschis cu sau fără vrerea noastră.
Posibilităţile sunt nelimitate aşa cum au fost şi în ultimii 18 ani dar atunci fiind copii a trebuit să închidem ochii şi să ne facem că nu vedem ceea ce fac ceilalţi „pentru” noi, iar ce este cel mai rău e că a trebuit şi poate încă mai trebuie, să ne bizuim pe deciziile unora despre care, din păcate, nu putem spune că s-au comportat ca nişte părinţi, alegând numai ceea ce este bine pentru copiii lor, ci poate că s-au comportat ca nişte părinţi vitregi îndrumându-ne paşii pe o cărare greşită. Dar iată că acum sutem majori şi capabili să alegem singuri ceea ce este cel mai bine pentru noi.
Deşi am trecut în ultimii 18 ani de la cozile la lapte si pâine sau orice alt produs de care aveai nevoie, la cele de la farmacii şi de la ghişeele funcţionarilor publici, putem spune că duşi de valul libertăţii am reuşit să evoluăm totuşi, chiar dacă doar până în momentul în care mentalitatea tuturor românilor nu se va schimba si nu vom începe să gândim ca nişte adevăraţi oameni liberi nu vom putea spune că cicatricile vechiului regim s-au vindecat.
Cel mai rău este că avem liberatea să gândim, dar rămaşi poate cu frica cu care se asculta „Europa Liberă”, la caşti şi cu volumul dat la minim, de frică să nu audă VECINUL care în următoarea secundă chema Securitatea (care dintre noi nu au avut în bloc sau la serviciu pe cineva gata să spună tot ceea ce se întâmplă cu tine Securitaţii pentru anumite avantaje sau nu, sau pentru simplul fapt că aşa considera că este bine), iar acestă frică poate nu ne permite să luăm atitudine şi să schimbăm ceea ce este rău în bine.
Unul dintre lucrurile bune întâmplate după ’89 este avântul din punct de vedere tehnologic, domeniu în care am reuşit să-i ajungem din urma pe ceilalţi şi chiar cu mare usurinţă. Dacă până în ’89 ne uitam la televizorul alb-negru cu lampi cam 2 ore pe zi (dar şi in acel timp o mare parte a emisiunilor vorbeau despre regim şi familia de guvernare), iar computerul exista doar la marile intreprinderi şi la Centrele de Calcul, acum fiecare român are propriul lui PC, ca să nu mai vorbim de telefonia mobilă, ce găsit cei mai mulţi fani printre toţi românii, care scăpaţi de telefonul fix, cu roată si cuplaj (căci altcumva nu era posibil pe vremea lui Ceauşescu decât să te afli în permanenţă supravegheat iar acesta era un mod de supraveghere) nu au făcut altceva decât să-şi cumpere telefoane mobile nemaiexistând poate nici măcar o persoană care să nu fi auzit, văzut sau care să nu aiba aşa ceva, astfel la acest capitol al tehnologiei şi comunicării excelăm şi se poate spune că fără să vrem începem uşor, uşor, să-i lăsăm în urmă pe cei ce sunt la alte capitole campioni.
Din păcate nu putem vorbi despre o evoluţie în bine şi din punct de vedere al organizării, deoarece pe unde ne ducem şi întâlnim o instituţie a statului, stăm la cozi parcă interminabile, norocul românului este că încă mai are „scăunelul” pliant de pe vremea când stătea de la 3 dimineaţa la coadă la lapte şi că încă mai are răbdarea necesară pentru a face lucrul acesta. Nu cred că vom putea scăpa cândva de statul la coada deoarece deja a început să facă parte din noi şi din cultura noastră naţională integrându-se atât de bine în ceea ce reprezentăm noi ca popor încât deja a intrat în folclor.
Totuşi nu putem nega evoluţia în plan social si cultural, deoarece acum oamenii noştrii de cultură sunt în adevarătul sens oameni de cultură, nu ca atunci când dacă reuşeai să scrii (depinde câte clase aveai sau dacă chiar ştiai să scrii) şi scriai ceva de bine la adresa partidului sau la adresa familiei aflate la putere (căci chiar dacă Ceauşescu conducea putem vorbi despre o „monarhie comunistă” cum numeşte regimul sub emblema căruia a condus Ceauşescu, Florin Constatiniu în „O istorie adevărată a poporului român” din fericire totul s-a oprit la Nicolae Ceauşescu) nu numai că îţi câştigai statutul de intelectual, dar erai unul dintre cei mai buni, pe când adevaraţii intelectuali erau exilaţi şi interzişi în propria lor ţară, iar citiul operelor lor, adevărte păcate capitale.
Când profesorul de literatura română ne-a povestit că la Biblioteca Universităţii din Bucureşti nu aveai acces la cărţile în limbi străine decât cu aprobare de la toţi profesorii din Universitate doar că şi atunci erai suspectat că vrei să te răzvrăteşti împotriva sistemului, nu am putut crede, dar din păcate mulţi sunt cei care nu-şi pot aduce aminte de toate privaţiunile suferite în timpul acestui regim având impresia uneori, tu cel care stai si asculţi cum regimul anterior este ridicat în slăvi, că cei ce povestesc au suferit de amnezie temporară sau că au avut creierele şterse şi informaţiile rescrise. Nu cred că se pot uita într-un timp atât de scurt drame: demolarea caselor şi în acelaşi timp a muncii de o viaţă a omului sau confiscarea averilor bisericeşti sau a bunurilor oamenilor din case şi a pământului pentru a se realiza colectivizarea, dar cea mai bine întipărită în mintea oamenilor cred că a rămas încercarea, din fericire nereuşită, de îndobitocire a maselor şi de creare a unor zombi ai muncii, ai unor roboti care să nu aibă sentimente şi gânduri proprii.
Visul celor care în momentul Revoluţiei au ieşit în stradă şi au luptat pentru libertatea de gândire este poate parţial împlinit pentru că deşi ei se aşteptau ca în momentul în care a căzut Ceauşescu totul să se schimbe, iată că, după 18 ani de muncă asiduă în acest sens lucrurile par a începe să se mişte, şi apariţia Organizaţiilor Non-Guvernamentale care luptă pentru drepturile noastre, pentru tot ceea ce noi nu putem susţine sau pentru ceea ce pe noi, oamenii de rând, ne depăşeşte. Aceste ONG-uri luptă pentru a asigura, celor care nu pot singuri, o viaţă mai bună sau pentru susţinerea celor care singuri nu pot face absolut nimic.
Un lucru bun, iarăşi, este evoluţia Bisericii şi faptul că şi ea îşi îndreaptă privirea către a-i ajuta pe cei ce au nevoi şi înspre oameni în general, iar oamenii către Ea, trecând de la statutul de ”păcat” să te închini, la cel de a ţi se da libertatea să fii ceea ce vrei să fii, să faci ceea ce vrei să faci, şi să crezi în ceea ce vrei tu să crezi, fară să-ţi fie frică sa-ţi exprimi credinţa.
Totuşi din punct de vedere al stabilităţii politice, nu prea stăm bine, dacă nu foarte prost, dat fiind faptul că de fiecare dată când se schimbă regimul politic se schimbă şi legile, sau „regulile” după care este guvernată ţara, şi nu se mai ţine cont de nimic din ceea ce a fost înainte. În primul rând trebuie să scăpăm de foştii comunişti şi de gândirea lor şi după aceea poate vom reuşi să atingem scopul Revoluţiei: o viaţă mai bună dar şi una sigură.
Fără să vrem chiar şi noi facem schimbări, noi oamenii de rând am reuşit să realizăm schimbări de ordin lingvistic, schimbări ce au fost puse pe hârtie de către cercetatori şi tot cu ajutorul nostru s-au produs şi schimbări în gramatica limbii, toate datorite tendinţei de a vorbi şi a nu mai scrie limba, de a o simplifica şi de a o face mai „accesibilă” lucru la care a avut marea contribuţie mass-media în general, şi televiziunea în particular, care fără sau cu intenţie a reuşit să promoveze agramatismele şi incultura, căci din aviditatea după informaţie omul nu mai stă să analizeze ceea ce i se oferă, ci absoarbe fără să gândească.
Din punctul meu de vedere, ţara noastră se află încă în proces de maturizare asemenea unui elev care a absolvit cu chiu cu vai liceul si care acum se află în pragul unei decizii capitale pentru viaţa lui.
Sper ca noi, România, să luăm decizia cea bună şi să ajungem la maturitatea necesară pentru a deveni o forţă sau măcar pentru a fi ascultaţi de celelalte state mai ”bătrâne” decât noi.
Dacă vom reuşi să evoluăm din punct de vedere al mentalitaţilor şi să învăţăm să acceptăm fară a discrimina, atunci vom realiza măcar în plan social marele pas către maturizare.
Poate că peste 20 de ani, sau mai puţin, aceste probleme vor fi date uitării şi ne vom gândi doar la ceea ce a însemnat faptul că acum 18 ani am avut puterea să ne asumăm marele risc de a spune „NU” în faţa unui regim care ne dădea impresia că a reuşit să controleze totul. Important este să nu uităm ceea ce ne-am propus atunci şi să nu lăsam pe nimeni şi nimic să ne facă să uităm pentru ce am luptat atunci şi pentru ce mulţi oameni entuziasmaţi au murit sau poate au fost foarte grav răniţi.
Sigurul lucru pe care îl mai putem face este nu să stăm cu braţele încrucişate ateptând deznodământul, ci să avem puterea de a continua povestea, spunând nu „sfârşit”, ci „va urma”...
(opinia autorului nu reprezintă neaparat poziţia Asociaţiei Incognito România)
1. Stema şi drapelul României;
2. Constantin Daniel Rosenthal "România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii"
3. Constantin Daniel Rosenthal "România Revoluţionară"
