Oscar... cenzurat

"Milk", un film despre viaţa primului activist gay care a obţinut o funcţie de conducere în administraţia americană, deşi a obţinut opt nominalizări la premiile Oscar în acest an, a primit din partea CNC rating 18, fiind interzis minorilor.

Citiţi mai mult apăsând pe titlu.

Televiziune, coming-out şi triunghiuri roz

O zi ca oricare alta. Un post TV, lider de piaţă la zi al subculturii şi kitsch-ului transmite un show cu... multe păcate. Nu că aş fi înnebunit după programele de divertisment ale postului respectiv, manelizate şi OTeVizate până peste limita oricărui bun simţ şi gust estetic, justificate simplist: „Asta vrea poporul!”

Nimic nou în platou. Acelaşi prezentator... păcătos de fiecare seară, căruia cu siguranţă nu-i prea place ce face, dar trebuie să mănânce şi el o pâine, să împace şi mogulul şi producătorul. Dă-le-n mă-sa de deontologie profesională, de profesionalism şi de multe altele, raitingul contează! Acelaşi pseudo-ziarist la apelul bocancilor care se lăfăie şi se scălâmbăie pe canapele din platou ca un bufon ieftin, care se crede un fel de guru al opiniei publice sau un fel de depozitar al adevărurilor supreme ale acestei lumi, aplaudat cu un pupincurism debordant şi contracost, la scenă deschisă, de câteva „tanti Ana”. Lista ar continua, dar nu cred că toate aceste nume ar avea vreo importanţă în economia culturală a cuiva. Şi să nu uităm... invitaţii, aceiaşi invitaţi lipsiţi de percepţia penibilului, care în naivitatea lor cred că apariţia într-o astfel de emisiune le aduce notorietate, le albeşte gratis rufele murdare de acasă şi le asigură stima opiniei publice.
Tema emisiunii: adoptarea legii privind căsătoria între persoanele de acelaşi sex şi adopţia copiilor de către cuplurile gay. Este cel puţin ciudată prezenţa unei asemenea teme într-o emisiune de divertisment bazată pe... băşcălie. Să râdem de ce şi de cine?
Evident, au invitat un gay. Când nu ai nimic a spune, vorba poetului, mai bine stai acasă. Cred în dreptul oricărui om la libera exprimare, dar cred în aceeaşi măsură şi în obligaţia sa la responsabilitate. E bine de băgat la cap de către orice gay care pohteşte să se dea în stambă pe la televiziuni şi se erijează în reprezentantul unei comunităţi, că lipsa de demnitate şi de argumente poate aduce prejudicii imense celor ca el rămaşi în afara platoului, care nici măcar nu te-au mandatat să le aperi interesele. Naomi a simţit-o pe propria-i piele şi bine că măcar în ceasul de pe urmă a realizat acest lucru şi a luat atitudine. Remember Buhuceanu: asumare, demnitate, seriozitate, calm, profesionalism! Rara avis! Bine măcar că tipul(a) din studiou a scăpat teafăr; nu i-a lipsit mult bufonului, vizibil iritat de tot ce pute a gay, dar şi de prostia invitatului, să-l catadicsească cu vreo două perechi de palme.
Păcat de argumentele celor două doamne, dar nu şi de ele. Să nu-şi fi dat seama că vor participa la un circ, la un mare mişto de mare raiting?! Aş vrea să le ştiu discutând cu oameni inteligenţi, fie ei pro sau contra, dar care ştiu cu ce se mănâncă problematica gay, aş vrea să le văd zbătându-se pe baricadele comitetelor şi comisiilor din parlament, că tot veni vorba de legi sau pachete de legi. În toată hărmălaia din platou, n-au făcut decât să vorbească la pereţi. Bine măcar că la intrarea în platou li s-au dat aceleaşi onoruri pe care le-au primit specimene precum Alina Plugaru, Nikita şi Sexy B. Tot e ceva!
Din partea „opoziţiei” (cum se putea altfel) a fost invitat un domn de la „Noua Dreaptă”, avocat de profesie. Circul nu a fost însă complet întrucât a lipsit „Noua Generaţie” şi vreo doi preoţi de la Biserica Ortodoxă Română, care să ne spună cât detestă ei homosexualitatea, desenând efeminat cercuri cu palmele prin aer. Domnul în cauză, dincolo de înverşunarea şi ura cu care şi-a susţinut pledoaria antigay, a mai înşirat nişte poveşti despre camioanele cu gay aduşi în România din Occident (de către cine?), despre abuzurile sexuale de prin casele de copii, despre valorile morale şi patriotice ale legionarismului, despre „actele de vitejie” ale „Noii Drepte” & Co. de la GAYFEST-urile de mai an vară... Alo!!! Domnule avocat, parcă era vorba de o lege pentru „anormalii” care vor să trăiască normal, nu de istoria legionarismului!... Nu ştiu de ce, dar toată ura şi încrâncenarea din vorbele sale, toată gestica şi atitudinea sa, m-au înfricoşat, m-au dus cu gândul la arestări, la anchete, la trieri, la triunghiurile roz ale gay-lor din lagărele naziste şi mi-au torturat somnul până dimineaţă, făcându-mă să mă gândesc serios la fel de fel de lucruri...
M-am gândit la un gay oarecare angrenat într-un proces care să implice şi orientarea lui sexuală, un gay care n-ar avea bani să-şi plătească un avocat şi l-ar primi ca avocat din oficiu pe domnul de mai sus.
Sau că el ar fi judecătorul...
M-am gândit că undeva, mai aproape de mine sau la celălalt capăt al ţării, chiar nu are importanţă unde, un tânăr este îndrăgostit de un altul, vor să-şi construiască un viitor împreună şi-şi asumă la modul cel mai responsabil acest lucru. Cu inima cât un purice, după luni de frământări şi ezitări, acel tânăr se hotărăşte, în sfârşit, să-şi facă coming-out-ul în faţa părinţilor săi, a prietenilor, a colegilor de serviciu. E dificil, reuşita este incertă, dar dacă are nefericirea ca toţi cei faţă de care vrea să-şi lămurească propria alegere în viaţă să se fi uitat şi la astfel de emisiuni, repetate obsesiv, atunci eşecul este total. Îţi poate strica nu doar ziua, ci chiar viaţa şi... nu e decât un „şhou păcătos” aparent amuzant, dar plin de... păcate, unde moderatorul se face că moderează, unde bufostoianul nu mai conteneneşte cu împărţirea între „gay şi normali”, unde un gay a venit doar ca să apară la televizor şi unde un tânăr avocat mai are puţin şi strigă în gura mare: „Heil Hitler! Trăiască Zelea Codreanu!”.
Ca să-l parafrazez pe Mircea Badea, aş spune că trăim între triunghiuri roz şi coming-out-uri eşuate şi asta ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne ocupe cât de cât timpul.

Mihai Millu Trandafir

(opinia autorului nu reprezintă neaparat poziţia Asociaţiei Incognito România)

România la majorat. Unde am fost, unde suntem, unde vom fi?

Mă numesc Antemia Viorela şi am 21 de ani; nu pot spune prea multe despre fostul regim, dar sunt conştientă că mă afectează direct sau indirect ceea ce a fost. Direct prin prisma faptului că tot ceea ce se întâmplă, şi din păcate nu totul bine, se datorează anilor de izolare culturală şi intelectuală faţă de restul lumii.

Încercarea noastră de evoluţie galopantă şi de a ajunge din urmă o lume care nu a încetat să evolueze, nu poate avea efecte pozitive în mare măsură, după cum se vede nu toate sunt aşa cum ar trebui să fie, mai mult, se poate spune că majoritatea sunt de factură negativă. Spun de factură negativă pentru că a ieşi dintr-un regim care era caracterizat de un control total asupra oamenilor şi asupra libertăţilor lor, chiar mai mult, se încerca un control al gândurii şi al sentimentelor, şi a intra într-un regim democratic, a cărui bază este libertatea şi care pune accent pe informare, atât de brusc precum am intrat noi în 1989, este ca şi cum am ieşi după ani de întuneric, dintr-o dată la lumină, lucru ce va atrage după el orbirea, ca şi acesta bâjbâială (prin întunericul creat de imposibilitatea de adaptare la lumea care evoluează) continuă sub influenţa căreia ne aflăm de mai bine de 18 ani; ani în care nu am făcut decât să sperăm că dacă vom alerga destul de repede vom ajunge din urmă o lume care din păcate nu a încetat să mai alerge. Acum vrând-nevrând trebuie să recuperăm pe parcurs tot ceea ce am pierdut dar, din nefericire, fară să aprofundăm „materia”, astfel se va ajunge în punctul în care superficialitatea ne va caracteriza viaţa pentru că nu mai avem nici timpul necesar şi poate nici puterea psihică sau fizică de a ne opri să analizăm tot ceea ce ni se întâmplă.

Dacă Revoluţia trebuia să însemne o eliberare de tot ceea ce ne constrângea şi visul că la finele ei se va afla o lume mult mai bună, lucru suprem pentru care chiar merită să lupţi, ei bine nu a fost deloc aşa... Într-adevăr am câştigat o libertate bruscă de care nu ştim să ne bucurăm sau poate că abia acum învăţăm să facem lucrul acesta pentru că după ani de zile în care gândirea noastră a fost obligată să-şi ia „concediu pe periodă nedeterminată”, începem să ne maturizăm ca orice copil aflat la majorat şi ne orientăm asupra oportunităţilor care ni s-au deschis cu sau fără vrerea noastră.

Posibilităţile sunt nelimitate aşa cum au fost şi în ultimii 18 ani dar atunci fiind copii a trebuit să închidem ochii şi să ne facem că nu vedem ceea ce fac ceilalţi „pentru” noi, iar ce este cel mai rău e că a trebuit şi poate încă mai trebuie, să ne bizuim pe deciziile unora despre care, din păcate, nu putem spune că s-au comportat ca nişte părinţi, alegând numai ceea ce este bine pentru copiii lor, ci poate că s-au comportat ca nişte părinţi vitregi îndrumându-ne paşii pe o cărare greşită. Dar iată că acum sutem majori şi capabili să alegem singuri ceea ce este cel mai bine pentru noi.

Deşi am trecut în ultimii 18 ani de la cozile la lapte si pâine sau orice alt produs de care aveai nevoie, la cele de la farmacii şi de la ghişeele funcţionarilor publici, putem spune că duşi de valul libertăţii am reuşit să evoluăm totuşi, chiar dacă doar până în momentul în care mentalitatea tuturor românilor nu se va schimba si nu vom începe să gândim ca nişte adevăraţi oameni liberi nu vom putea spune că cicatricile vechiului regim s-au vindecat.

Cel mai rău este că avem liberatea să gândim, dar rămaşi poate cu frica cu care se asculta „Europa Liberă”, la caşti şi cu volumul dat la minim, de frică să nu audă VECINUL care în următoarea secundă chema Securitatea (care dintre noi nu au avut în bloc sau la serviciu pe cineva gata să spună tot ceea ce se întâmplă cu tine Securitaţii pentru anumite avantaje sau nu, sau pentru simplul fapt că aşa considera că este bine), iar acestă frică poate nu ne permite să luăm atitudine şi să schimbăm ceea ce este rău în bine.

Unul dintre lucrurile bune întâmplate după ’89 este avântul din punct de vedere tehnologic, domeniu în care am reuşit să-i ajungem din urma pe ceilalţi şi chiar cu mare usurinţă. Dacă până în ’89 ne uitam la televizorul alb-negru cu lampi cam 2 ore pe zi (dar şi in acel timp o mare parte a emisiunilor vorbeau despre regim şi familia de guvernare), iar computerul exista doar la marile intreprinderi şi la Centrele de Calcul, acum fiecare român are propriul lui PC, ca să nu mai vorbim de telefonia mobilă, ce găsit cei mai mulţi fani printre toţi românii, care scăpaţi de telefonul fix, cu roată si cuplaj (căci altcumva nu era posibil pe vremea lui Ceauşescu decât să te afli în permanenţă supravegheat iar acesta era un mod de supraveghere) nu au făcut altceva decât să-şi cumpere telefoane mobile nemaiexistând poate nici măcar o persoană care să nu fi auzit, văzut sau care să nu aiba aşa ceva, astfel la acest capitol al tehnologiei şi comunicării excelăm şi se poate spune că fără să vrem începem uşor, uşor, să-i lăsăm în urmă pe cei ce sunt la alte capitole campioni.

Din păcate nu putem vorbi despre o evoluţie în bine şi din punct de vedere al organizării, deoarece pe unde ne ducem şi întâlnim o instituţie a statului, stăm la cozi parcă interminabile, norocul românului este că încă mai are „scăunelul” pliant de pe vremea când stătea de la 3 dimineaţa la coadă la lapte şi că încă mai are răbdarea necesară pentru a face lucrul acesta. Nu cred că vom putea scăpa cândva de statul la coada deoarece deja a început să facă parte din noi şi din cultura noastră naţională integrându-se atât de bine în ceea ce reprezentăm noi ca popor încât deja a intrat în folclor.

Totuşi nu putem nega evoluţia în plan social si cultural, deoarece acum oamenii noştrii de cultură sunt în adevarătul sens oameni de cultură, nu ca atunci când dacă reuşeai să scrii (depinde câte clase aveai sau dacă chiar ştiai să scrii) şi scriai ceva de bine la adresa partidului sau la adresa familiei aflate la putere (căci chiar dacă Ceauşescu conducea putem vorbi despre o „monarhie comunistă” cum numeşte regimul sub emblema căruia a condus Ceauşescu, Florin Constatiniu în „O istorie adevărată a poporului român” din fericire totul s-a oprit la Nicolae Ceauşescu) nu numai că îţi câştigai statutul de intelectual, dar erai unul dintre cei mai buni, pe când adevaraţii intelectuali erau exilaţi şi interzişi în propria lor ţară, iar citiul operelor lor, adevărte păcate capitale.

Când profesorul de literatura română ne-a povestit că la Biblioteca Universităţii din Bucureşti nu aveai acces la cărţile în limbi străine decât cu aprobare de la toţi profesorii din Universitate doar că şi atunci erai suspectat că vrei să te răzvrăteşti împotriva sistemului, nu am putut crede, dar din păcate mulţi sunt cei care nu-şi pot aduce aminte de toate privaţiunile suferite în timpul acestui regim având impresia uneori, tu cel care stai si asculţi cum regimul anterior este ridicat în slăvi, că cei ce povestesc au suferit de amnezie temporară sau că au avut creierele şterse şi informaţiile rescrise. Nu cred că se pot uita într-un timp atât de scurt drame: demolarea caselor şi în acelaşi timp a muncii de o viaţă a omului sau confiscarea averilor bisericeşti sau a bunurilor oamenilor din case şi a pământului pentru a se realiza colectivizarea, dar cea mai bine întipărită în mintea oamenilor cred că a rămas încercarea, din fericire nereuşită, de îndobitocire a maselor şi de creare a unor zombi ai muncii, ai unor roboti care să nu aibă sentimente şi gânduri proprii.

Visul celor care în momentul Revoluţiei au ieşit în stradă şi au luptat pentru libertatea de gândire este poate parţial împlinit pentru că deşi ei se aşteptau ca în momentul în care a căzut Ceauşescu totul să se schimbe, iată că, după 18 ani de muncă asiduă în acest sens lucrurile par a începe să se mişte, şi apariţia Organizaţiilor Non-Guvernamentale care luptă pentru drepturile noastre, pentru tot ceea ce noi nu putem susţine sau pentru ceea ce pe noi, oamenii de rând, ne depăşeşte. Aceste ONG-uri luptă pentru a asigura, celor care nu pot singuri, o viaţă mai bună sau pentru susţinerea celor care singuri nu pot face absolut nimic.

Un lucru bun, iarăşi, este evoluţia Bisericii şi faptul că şi ea îşi îndreaptă privirea către a-i ajuta pe cei ce au nevoi şi înspre oameni în general, iar oamenii către Ea, trecând de la statutul de ”păcat” să te închini, la cel de a ţi se da libertatea să fii ceea ce vrei să fii, să faci ceea ce vrei să faci, şi să crezi în ceea ce vrei tu să crezi, fară să-ţi fie frică sa-ţi exprimi credinţa.

Totuşi din punct de vedere al stabilităţii politice, nu prea stăm bine, dacă nu foarte prost, dat fiind faptul că de fiecare dată când se schimbă regimul politic se schimbă şi legile, sau „regulile” după care este guvernată ţara, şi nu se mai ţine cont de nimic din ceea ce a fost înainte. În primul rând trebuie să scăpăm de foştii comunişti şi de gândirea lor şi după aceea poate vom reuşi să atingem scopul Revoluţiei: o viaţă mai bună dar şi una sigură.

Fără să vrem chiar şi noi facem schimbări, noi oamenii de rând am reuşit să realizăm schimbări de ordin lingvistic, schimbări ce au fost puse pe hârtie de către cercetatori şi tot cu ajutorul nostru s-au produs şi schimbări în gramatica limbii, toate datorite tendinţei de a vorbi şi a nu mai scrie limba, de a o simplifica şi de a o face mai „accesibilă” lucru la care a avut marea contribuţie mass-media în general, şi televiziunea în particular, care fără sau cu intenţie a reuşit să promoveze agramatismele şi incultura, căci din aviditatea după informaţie omul nu mai stă să analizeze ceea ce i se oferă, ci absoarbe fără să gândească.

Din punctul meu de vedere, ţara noastră se află încă în proces de maturizare asemenea unui elev care a absolvit cu chiu cu vai liceul si care acum se află în pragul unei decizii capitale pentru viaţa lui.

Sper ca noi, România, să luăm decizia cea bună şi să ajungem la maturitatea necesară pentru a deveni o forţă sau măcar pentru a fi ascultaţi de celelalte state mai ”bătrâne” decât noi.

Dacă vom reuşi să evoluăm din punct de vedere al mentalitaţilor şi să învăţăm să acceptăm fară a discrimina, atunci vom realiza măcar în plan social marele pas către maturizare.

Poate că peste 20 de ani, sau mai puţin, aceste probleme vor fi date uitării şi ne vom gândi doar la ceea ce a însemnat faptul că acum 18 ani am avut puterea să ne asumăm marele risc de a spune „NU” în faţa unui regim care ne dădea impresia că a reuşit să controleze totul. Important este să nu uităm ceea ce ne-am propus atunci şi să nu lăsam pe nimeni şi nimic să ne facă să uităm pentru ce am luptat atunci şi pentru ce mulţi oameni entuziasmaţi au murit sau poate au fost foarte grav răniţi.

Sigurul lucru pe care îl mai putem face este nu să stăm cu braţele încrucişate ateptând deznodământul, ci să avem puterea de a continua povestea, spunând nu „sfârşit”, ci „va urma”...

Antemia Viorela
(opinia autorului nu reprezintă neaparat poziţia Asociaţiei Incognito România)

Imaginile din articol reprezintă:
1. Stema şi drapelul României;
2. Constantin Daniel Rosenthal "România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii"
3. Constantin Daniel Rosenthal "România Revoluţionară"

GAY ŞI ANTIGAY

Moarte homosexualilor! scriu multe mâini anonime pe internet. Mesajul doare, iar faptul că nu există semnatari demonstrează un mod necinstit de a nu-ţi asuma responsabilitatea propriilor opinii. Nimic nou, nimic deosebit. Auzim zilnic asemenea lucruri în preajma noastră: să moară ungurii şi ţiganii, sau să moară românii, să moară bogaţii, protestanţii, catolicii, arabii etc, într-un cuvînt: cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Raţiuni personale sau de grup, încă tributare încăpăţînării şi îndărătniciei pe care nu vrem să le schimbăm...

Autorii mesajului or fi membri din ,,Noua Dreaptă”; ei sunt mai vocali, mai radicali şi mai mediatizaţi. La fel de bine ar putea fi mesajul unor tineri cu probleme psihice sau al altora care repetă mecanic ceea ce li se spune zi de zi - la şcoală, la biserică, la serviciu, pe strada – nu neapărat din convingere, ci poate doar ca să placă: dirigintelui, colegilor, preotului, vecinilor, rudelor, prietenilor. Poate sunt doar mesaje teribiliste... Dar de ce n-ar fi scris aşa ceva chiar un gay?! Unul al cărui iubit l-a părăsit într-o seară, după o relaţie de trei ani şi nu mai ştiu câte infidelităţi, al cărui suflet urlă ca disperatul: „Să moară toţi gay-ii, să nu mai văd gay în viaţa mea! Îi urăsc!”. Câţi gay nu şantajează alţi gay? Câţi gay seropozitivi nu sunt abandonaţi tocmai de cei ce până ieri le jurau iubire eternă? Şi paleta e mult mai largă... De ce n-ar fi chiar un homosexual?

În goana nebună după relaţii de-o noapte, la un pas de prostituţie, după procopsiri facile fără muncă, după lux şi trândăvie, cu greu ai crede că gay-ii din România, în marea lor majoritate, doresc să facă din fidelitate şi statornicie punctele lor forte. Şi atâta vreme cât nu-şi vor dori asta, nu vor avea linişte în societate, nu vor fi stimaţi şi respectaţi şi nu vor reprezenta modele de normalitate. Vor trăi la fel de ascunşi de ochii lumii şi-şi vor consuma iubirile lor trecătoare ca fluturii de noapte ce mor în zori. Toate comitetele şi comisiile, toate paradele şi Gayfest-urile şi toate demersurile oficiale, nu vor rezolva mare lucru. Gay-ii, ei ce fac pentru ei? Sex de ocazie şi-şi pierd nopţile pe Net, adulmecând următoarea pradă, ca la o doua să se lamenteze că sunt discriminaţi, că societatea nu-i vrea, că legislaţia e prea strâmtă pentru „iubirile” lor atât de mari, că sunt singuri.

Se vrea legalizarea căsătoriei între homosexuali în România? Votez „Pentru!” cu ambele mâini! Dar pentru cine? Pentru câteva cupluri adevărate de gay la 20.000.000 de oameni, care au rezistat oricăror legi strâmbe şi şi-au văzut, aşa cum au putut, uneori cu sacrificii de neimaginat, de iubirea şi fericirea lor. De unde atâta fidelitate şi spirit de familie într-o ţară cuprinsă de febra turismului sexual şi a sexului ca mijloc de parvenire? Există oare o dorinţă generală în rândul gay-lor pentru cuplul de durată? Realitatea n-o arată şi excepţiile rămân doar excepţii, care, din păcate, pe lângă problemele lor trebuie să suporte şi imaginea proastă făcută de ceilalţi gay. Ţi se face greaţă când indivizi dubioşi te acostează noaptea prin toalete şi parcuri mărginaşe, cu gesturi de prostituate ieftine. Ţi se face silă de toate pozele de pe site-urile gay, cu tipi dezbrăcaţi, expunându-şi ostentativ muşchii şi penisurile ca la taraba cu verdeţuri. Te îngrozeşti de indivizi care se prezintă cu nonşalanţă: ,, Sunt X. Am 31 de ani. Abia am venit din Italia. Am lucrat acolo ca... activ!”. Numai un naiv poate crede că a te stabili într-o relaţie, a sta cu cineva, a iubi pe cineva 24 din 24 de ore, a înnebuni de dorul cuiva, a construi ceva împreună este valabil şi pentru gay-ul român.

Întrebare aproape statistică: câte cupluri gay sunt în oraşul tău sau în cel mai apropiat oraş, cu să zicem 100.000 de locuitori. Niciunul. Dar gay sunt? Numărătoarea poate trece de treizeci şi nu pare a se termina, oricum sunt suficienţi cei treizeci pentru analiza propusă.

E adevărat, lucrurile noi provoacă întotdeauna iritare, tensiune, adversităţi, până ce intră în firesc. Intrarea în firesc e însă un proces lung. Societatea românească e plină de prejudecăţi, e încă înverşunată împotriva gay-lor, în mare măsură pe bună dreptate. Asta vede, asta judecă! Intraţi în normalitate, dragi gay, şi societatea vă va accepta în cele din urmă, oricare-ar fi preţul. Formaţi cupluri statornice şi solide, bazate pe iubire şi respect, gândiţi-vă că aţi putea educa şi creşte copii, asumaţi-vă responsabilităţi faţă de voi înşivă şi faţă de ceilalţi, implicaţi-vă în social, încercaţi să trăiţi normal ca orice cuplu heterosexual, fiţi familişti convinşi şi nu se poate ca în cele din urmă cei din jur să nu vă accepte. Ce ar putea să mai aibă împotrivă parlamentul unui stat democratic european împotriva legalizării parteneriatului sau căsătoriei voastre în faţa unui fapt de viaţă atât de evident? Abia atunci cererile vor fi înfreptăţite, altfel toate demonstraţiile şi defilările voastre nu vor face decât să aţâţe spiritele împotriva voastră, oricât de paşnice şi bine intenţionate ar fi. Rezolvarea doleanţelor voastre trebuie să vină de la voi, de la fiecare în parte. O comunitate care încă nu şi-a rezolvat problemele la nivel individual este doar o cifră statistică bună de raportat la sfârşit de an. Oferiţi modele şi apoi cereţi lucruri care să le ajute să funcţioneze. Nu va fi uşor, dar cu siguranţă vor mai puţine voci care să strige: „Moarte homosexualilor!” Pe când o mare demonstraţie a cuplurilor gay din România pentru drepturile lor. Libertatea individuală nu e de ajuns dacă nu e conectată la cea colectivă.

Mihai Millu Trandafir

(opinia autorului nu reprezintă neaparat poziţia Asociaţiei Incognito România)

Premiile Gay 2008

Tradiţionalul eveniment organizat anual de Asociaţia Be An Angel Romania din Cluj-Napoca, care îşi propune să premieze personalităţi ale vieţii publice româneşti ce s-au implicat sau au sprijinit comunitatea LGBT românească, se va desfăşura în acest an între 13-19 octombrie, la Cluj-Napoca în cadrul celei de-a 5-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film "Serile Filmului Gay".

"Aceiaşi oameni. Aceleaşi idealuri. Doar în aparenţă diferiţi!" este motto-ul ediţiei aniversare a evenimentului, iar printre categoriile la care doritorii îşi pot oferi votul se numără: Cea mai obiectivă emisiune TV (cu o tematică LGBT); Premiul pentru activism LGBT; Premiul pentru promovarea culturii LGBT; Cel mai bun mijloc de informare al comunităţii; Organizaţia anului 2008 şi altele.

Ediţia din acest an aduce o nominalizare şi pentru Asociaţia INCOGNITO România. Mulţumim aşadar celor care ne-au propus şi mai ales celor care ne-au votat şi ne votează. Acest vot de încredere ne obligă să oferim membrilor comunităţii LGBT buzoiene sprijinul în eliminarea discriminării la care sunt supuşi şi care îi determină să rămână ascunşi.

Cele mai semnificative propuneri pentru votul de anul acesta au început să fie votate cu 1 octombrie, iar durata de exercitare a votului va dura 30 de zile.

Urăm succes tuturor şi evenimentului "La mulţi ani de existenţă!"

AICI puteţi vota.

Ultimul tren între Iad şi Paradis (fragment)

Mihai Millu Trandafir

Mai înainte de a cânta cocoşul,
de trei ori te vei lepăda de Mine.
Şi ieşind afară, a plâns cu amar.”
(Matei 26,75)

"... Cuvintele asistentei reveniră în mintea lui ca un ecou repetat până la obsesie: "Sunteţi seropozitiv!... Sunteţi seropozitiv!... Sunteţi..." Simplele temeri ale omului obişnuit şi liniştit ce fusese până mai adineaori, trecură nefiresc de repede de la frică la spaimă, o spaimă fragmentată până la amănunt în alte mii de spaime ce se derulau de-a valma, cu o viteză ameţitoare, în mintea lui.
Spaima de a fi descoperit...
Spaima de nu fi umilit...
Spaima de a nu-ţi pierde prietenii...
Spaima de a nu-ţi pierde locul de muncă...
Spaima de a ţi se refuza Raiul...
Spaima singurătăţii...
Spaima de a ţi se refuza iubirea...
Spaima de a muri încet şi sigur...
Spaima nevindecării...
Spaima alungării la marginea lumii, în nelume...
Spaima de a fi considerat mort înainte de a muri...
Spaima că se va descoperi medicamentul ce vindecă la o zi după ce ai murit...
Spaima prăbuşirii în gol...
Spaima minciunii...
Spaima unei noi realităţi, alta decît cea în care ai trăit...
Spaima lacrimilor, a nevoii de a plânge şi a inutilităţii ei...
Spaima disperării, a neputinţei...
Spaima silei de tine, de toţi şi de toate...
Spaima arătării cu degetul, a stigmatizării...
Spaima de a deveni o cifră, un element statistic: "În România, numărul celor infectaţi HIV s-a ridicat la..."
Spaima trupului ce nu va mai fi atins...
Spaima unei poveri prea mari pentru tine, care te va doborî în cele din urmă...
Spaima că n-ai să poţi învinge gândul răutăţii, al geloziei, al răzbunării, al crimei...
Spaima aripilor frânte, a îngenuncherii, a târâtului...
Spaima îngerului care aduce vestea...
Spaima unui Dumnezeu neîndurător, uneori şovăielnic, căruia sfinţii, îngerii şi chiar unii muritori îi spun vrute şi nevrute despre tine, lucruri care întotdeauna se bat cap în cap...
Spaima clipei în care n-ai să te mai poţi hrăni: din silă, din neputinţă, din nefoame...
Spaima de vârcolacii care rod lacomi şi nesăţioşi discul Lunii...
Spaima de rece, de adânc, de închis, de pământ greu care apasă şi în care se înfinge trufaş şi samavolnic crucea nepăsării...
Spaima apusului înghiţind pe de-a-ntregul răsăritul...
Spaima delirului...
Spaima de a nu putea da timpul înapoi...
Spaima strigătului în pustiu...
Spaima vieţii fără de viaţă şi a morţii fără de moarte...
Spaima durerii, a cărnii sfâşiate, a sângelui ce nu vrea să te mai hrănească...
Spaima trupului ce nu-ţi mai ascultă mintea, care se înstrăinează de tine...
Spaima întrebării la care nu vei primi niciodată răspuns: De ce eu?
Spaima paşilor care nu vor mai atinge pământul...
Spaima că iubitul va pleca într-o seară şi vei rămâne cu promisiunea deşartă a revenirii...
Spaima timpului, a ireversibilităţii, a curgerii într-un singur sens...
Spaima nopţii cu gust şi miros de întuneric...
Spaima visului, a coşmarului...
Spaima trezirii şi a netrezirii...
Spaima acelor de seringă înfipte în tine ca nişte limbi de ceasornic ce-ţi numără ultimele clipe de viaţă...
Spaima ochilor cuprinşi de întuneric, a albastrului devenit cenuşiu...
Spaima leziunilor ce cresc în progresie aritmetică, desenând grăbite, pe trupul din ce în ce mai firav, moartea...
Spaima palmelor cărora li se refuză atingerea...
Spaima palmei goale ce ar vrea să se stingă între palmele celui iubit...
Spaime...
Spaime mici, aproape fireşti...
Spaime mari...
Spaime care te înspăimântă, care te cutremură, care te înnebunesc...
Spaime care te devorează, una câte una, mai multe la un loc, toate deodată, până la condiţia de amintire...
Alte o mie de spaime...
Alte infinit de multe spaime pe lângă care boala devine o banalitate...
Spaime ascunse cu grijă de ochii celorlalţi şi de tine însuţi sub haina speranţei-naive, a speranţei-amăgire, a speranţei-ideal, a speranţei-obsesie...
Spaima vieţii şi a morţii...
Spaime..."

Gay-lor infectaţi cu HIV, consideraţi anormali
doar de anormalitatea din noi, pe care-i iubim
şi-i abandonăm apoi ca pe nişte obiecte ce nu
ne mai sunt de folos pentru că ne împovărează
idealurile de fericire personală, pe care-i ucidem
înainte ca ei să moară cu nepăsarea, nesimţirea,
prostia şi intoleranţa din noi...

Atelier ACCEPT

Asociaţia ACCEPT organizează între 26-28 septembrie 2008 un atelier pe tema "Introducere în problematica LGBT*", adresat specialiştilor şi studenţilor din domeniile medico-psiho-social şi îşi propune să-i familiarizeze cu situaţii pe care le pot întâlni în practica profesională în lucrul cu persoane LGBT.

Informaţii suplimentare despre atelier şi despre modalitatea de înscriere sunt disponibile în documentele ataşate pe site-ul ACCEPT. Termenul limita pentru înscrieri la acest atelier este 15 septembrie 2008, iar locaţia sa a fost stabilită la Sinaia. Organizatorul acoperă toate cheltuielile.

*lesbiene, gay, bisexuali, persoane transgender

EGALITATE înainte de toate

* clipul este proprietatea SCOPE

Vezi persoana, iar nu dizabilitatea.

* * *

DIZABILITATE înseamnă... ALTĂ POSIBILITATE.

O POVESTE DE IUBIRE

Pe adresa de e-mail a Asociaţiei INCOGNITO România (asociatiaincognito@gmail.com) am primit la mijlocul lunii august un mesaj pe care vi-l redăm mai jos. Să nu uităm că INCOGNITO se ocupă şi de cazurile de discriminare datorate unei dizabilităţi generatoare a unui handicap.

"Bun găsit,

Vă reţin doar câteva clipe. Nu este un anunţ fals, puteţi verifica prin vizionarea cazului meu, în mai multe ediţii la emisiunea: „POVEŞTIRI ADEVĂRATE".

Aici sunt selecţii din prima apariţie (pe atunci nu aveau site-ul) - data 24.11.2006.

Apariţia din 17.08.2007

Apariţia din 14.02.2008

Apariţia din 29.02.2008

Nu are rost să vă scriu ce probleme am de sănătate, pentru că o să aflaţi, dacă aveţi timp să vizionaţi.

Vă deranjez nu să vă cer ceva, ci doar, vă rog, dacă doriţi să cumpăraţi, una sau mai multe din cărţile mele:

„JURNALUL DISTROFICULUI ŞI ÎNGERUL SUFLETULUI MEU!"

Costă 20 ron + taxele de poştă

„JURNALUL DISTROFICULUI ŞI OCEANUL IUBIRII!"

Costă 20 ron + taxele poştale

Iar acesta e primul volum, cu adorata mea soţie:

„JURNALUL DISTROFICULUI CU PARFUM DE IUBIRE"

Vol. 1 „MIRACOLUL"

Costă 30 ron + taxele poştale

Dumnezeu să vă ajute!

Cu mii de mulţumiri şi deosebit respect,

PINO ANDRAŞ OPREA

Str. Trifoiului nr. 8, loc. Ploieşti, jud. Prahova, cod 100193,

tel. 0721642890, ID/email: pino_scriitorul@yahoo.com

site: www.pino-scriitorul.blogspot.com "

Când ai fost şantajat/ă ultima dată?

Şantajul* reprezintă o luptă în care poţi fi învins cu propriile arme, şi nu este vorba despre informaţiile pe care le deţine, de cele mai multe ori, cel care recurge la şantaj, ci chiar de emoţiile tale.

Unii indivizi recurg la practica şantajului (fr. chantage) fără scrupule fie dintr-un complex de inferioritate (se simt inferiori, iar prin acest mod îşi manifestă o falsă putere asupra celor şantajaţi), fie dintr-o dorinţă neostoită de a manipula prin orice mijloace (fapt ce denotă un caracter slab, nesigur, perfid), fie pur şi simplu pentru că nu au depăşit una din fazele primare ale dezvoltării propriei personalităţi, când îşi şantajau mămica pentru a obţine ceva, plângând puternic.

Prin şantaj se înţelege fapta care lezează sau este posibil să lezeze dreptul persoanei şantajate de a-şi manifesta voinţa şi de a dispune de aptitudinile sale. Şantajul, în vorbirea curentă, este o modalitate imorală de obţinere în mod injust de la o persoană, prin constrângerea ei, a unui folos pentru cel care şantajează, ori pentru altă persoană.
Constrângerea reprezintă acţiunea prin care o persoană este silită să facă ori să nu facă ceva contrar voinţei sale. În absenţa constrângerii nu se poate vorbi, legal, de şantaj.
De cele mai multe ori, şantajul aduce cu sine ameninţări care anunţă fapte reprobabile, cel puţin în concepţia celui care recurge la şantaj.
Ameninţarea reprezintă o înştiinţare cu producerea unui rău, care constă fie din săvârşirea unei infracţiuni, fie din producerea unei pagube în mod nemijlocit asupra persoanei căreia i se adresează ameninţarea, ori asupra partenerului, ori rudelor apropiate acesteia. Ameninţarea poate fi adresată direct (prin atitudini, gesturi), ori indirect (în scris, prin cuvinte), explicit sau implicit.

Articolul 211 Cod penal precizează:
,,(1) Constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi un folos injust, pentru sine sau pentru altul, se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 5 ani.
(2) Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea strictă de la 2 la 7 ani".

Prin incriminarea şantajului, legea penală reacţionează astfel împotriva faptelor susceptibile de a îngrădi libertatea persoanei şantajate de a lua hotărâri şi de a dispune fără constrângere de voinţa sa, de acţiunile sale, de bunurile ce formează patrimoniul său.
Delictul de şantaj nu are, în principiu, obiect material, deoarece libertatea psihică/morală reprezintă o valoare în sine. Nu trebuie confundat obiectul material al infracţiunii cu profitul
(folosul) realizat prin săvârşirea şantajului; folosul realizat prin comiterea delictului reprezintă o consecinţă, iar nu un aspect al acţiunii de şantaj. Şantajul, ca delict, poate fi săvârşit atât de o persoană fizică cât şi de o persoană juridică. În condiţiile în care acţiunea de şantaj se exercită asupra mai multor persoane, există tot atâtea delicte câte victime ale infracţiunii au fost. Este irelevant pentru realizarea infracţiunii dacă victima a cedat sau nu violenţei sau ameninţării; în acest context, infracţiunea se ia în considerare în funcţie de pericol şi nu de rezultat.

La sfârşitul lunii iunie s-a încheiat pe blog-ul INCOGNITO un nou sondaj care şi-a propus să sondeze atitudinea voastră privind acest subiect: ŞANTAJUL. Fiecare dintre cei 36 vizitatori doritor să răspundă la întrebarea: Cum reacţionezi la şantaj? a avut posibilitatea de a alege mai multe răspunsuri, iar rezultatele pot fi constatate în cele ce urmează.

• 63% dintre respondenţi (23 persoane) au răspuns că merg la poliţie;
• 33% au declarat că se plâng la prieteni (12 persoane);
• 16% (6 persoane) sunt de părere că vor merge la un ONG;
• 13% în egală măsură fie neagă totul, fie se răzbună violent (câte 5 persoane);
• 11% ar angaja un avocat (4 persoane);
• 5% nu ar reacţiona, iar alţi 5% ar şantaja şi ei, la rândul lor;
• numai câte o singură persoană (2%) ar da ceea ce i s-a cerut, sau, în cel mai pesimist scenariu, s-ar sinucide.

Totuşi, ce poţi face dacă eşti victima unui şantaj?

• 1. Prinde schema şantajului! E simplă: „Dacă nu faci... (ceva, cum vreau eu), atunci vei păţi asta... (altceva, ce nu vrei tu)!”. Este doar o strategie prin care să te facă să te simţi vinovat şi slab.
• 2. Gândeşte-te dacă merită. În mod obiectiv, ai de pierdut în ambele variante (a. accepţi şantajul, depăşeşti momentul, dar şantajul revine; b. ignori şantajul, se declanşează consecinţele nedorite de tine), dar pierzi mult mai mult dacă participi la propria şantajare.
• 3. Dacă ţi se permite, expune-i celui care şantajează argumentele clar şi logic. Scapă de încărcătura psihică/emoţională negativă. Refuză-l!
• 4. Ţine-o pe-a ta! Dacă ai încredere în tine şi eşti senin, vei fi pur şi simplu imbatabil!
• 5. Cea mai bună apărare este atacul. Apelează la organisme juridice care te pot ajuta. Uneori chiar şi prietenii pot face minuni.
  

E important să conştientizezi că fără consimţământul tău, individul care te şantajează nu are nicio putere. Dacă ai o atitudine fermă, şantajistul nu va reuşi să te facă să te simţi vinovat de ceea ce se poate întâmpla. La urma urmei, întotdeauna există ceva mult mai rău decât atât. Trebuie să te gândeşti tot timpul că oamenii te vor trata întotdeauna aşa cum tu vei permite TU să fii tratat/ă.

*nu este vorba despre şantajul emoţional, ci de cel care constituie delict/infracţiune.