An de an la început de vară, capitala şi România sunt provocate la toleranţă, nondiscriminare şi acceptare de către comunitatea LGBT autohtonă. Ceea ce determină acest lucru este renumitul festival al minorităţilor sexuale, GAYFEST, organizat de nu mai puţin cunoscuta Asociaţie Accept. Punctul culminant al acestei manifestaţii mai mult culturale decât sexuale, cum pe nedrept este acuzat festivalul minorităţilor sexuale, îl reprezintă marşul membrilor comunităţii LGBT din România, eveniment ce face deseori deliciul publicului open-mind, provoacă nervi şi mârâieli printre dinţi huliganilor, palpitaţii inimilor slăbite ale babelor, motive de rugăciuni de vindecare şi cruci supradimensionate unei Biserici mai mult ipocrite decât trăitoare, precum şi tiraje ziarelor şi rating televiziunilor.
Reprezentanţi Incognito au mers şi în acest an la faţa locului, iar ceea ce s-a întâmplat acolo, redat mai mult sau mai puţin subiectiv de presa românească, vă facem cunoscut şi vouă prin intermediul imaginilor surprinse la Marşul Diversităţii 2009.
Mai întâi, la sediul ACCEPT ne întâmpină afişe din toată Europa care susţin diversitatea sexuală.
La locul de întâlnire pentru marş, lume colorată cu steaguri, steguleţe rainbow, baloane multicolore, fluiere şi dispozitive de făcut baloane de săpun începe să se adune şi să îşi însuşească din atmosfera Pride-ului gay. Grupuri de LGBT şi susţinători vin însoţiţi de poliţişti dinspre baza Dealului Mitropoliei. Se poate constata o formă de protecţie organizată diferit faţă de ceilalţi ani. De data aceasta reprezentanţii Poliţiei şi Jandarmeriei sunt, dar abia îi vedem pentru ca nu mai stau lipiţi de noi ca în alţi ani.
Se desfac steagurile in culorile curcubeului, simboluri ale mişcării LGBT, iar toată lumea freamătă şi se înghesuie să facă fotografii sau să dea o mână de ajutor la desfacerea lor.
Marşul GayPride 2009 Bucureşti intră în linie dreaptă, iar coloana de participanţi veseli şi coloraţi ia direcţia Palatului Parlamentului.
Participanţii sunt veseli, muzica se aude bine, se dansează, se fluieră, se agită steaguri, se face cu mâna (cui oare?).
Vremea este superbă, soarele orbitor, chef de distracţie este.
Lângă Palatul Parlamentului ne tragem un pic sufletul şi le ascultăm mesajele reprezentanţilor ACCEPT şi invitaţilor marşului GAYPRIDE 2009.
Şi în încheiere, poza simbol pentru acest an...
Ne vedem în 2010 (sperăm că pe un traseu mai lung)!
[...] Nu vă resemnaţi, asta nu duce nicăieri. Capul plecat, sabia îl taie. Protestaţi, luptaţi, protestaţi. Cu scop, însă. Nu degeaba, că altfel se transformă în lătrat. Învăţaţi legile. Învăţaţi-vă drepturile. Atunci veţi şti când are cineva voie să vă legitimeze. Veţi şti cum să luptaţi, dacă veţi şti legile. Apoi o să vedeţi că legile sunt proaste. Şi veţi înţelege că trebuie să le schimbaţi. Pare greu şi cere timp. Dar, Doamne, voi aveţi timp şi pentru voi nimic nu e greu. Voi nu înţelegeţi că SUNTEŢI SCHIMBAREA? Dacă voi lăsaţi ţara asta pe mâna hoţilor, atunci, de-abia copiii voştri vor mai avea o şansă! Căci şansa vine o dată la o generaţie. Noi am pierdut. Câţiva dintre noi, şi nu suntem puţini, vă putem ajuta. Noi suntem Fomilă şi Setilă, dar voi sunteţi Harap-Alb. Alegeţi dintre voi pe adevăraţii lideri. Să-i alegeţi şi să nu-i invidiaţi. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar şi coşmarul. Vor fi salvatorii voştri, dar se vor pierde pe ei înşişi. Liderii trebuie să fie dintre voi. Şi trebuie să-i căutaţi de pe acum. Uitaţi-vă unii la alţii în fiecare zi şi căutaţi-vă căpitanii. Altfel veţi pieri o dată cu noi. Şi atunci porţile libertăţii ne vor fi închise şi EI vor câştiga. Cine sunt ei? Ştiţi foarte bine. Îi vedeţi în ziare, în fiecare zi.[...]
Pătruns de curând în spaţiul românesc, conceptul pare să câştige tot mai mult teren, dar fără a se şti prea multe lucruri despre el. Acest lucru nu trebuie să mai mire pe nimeni; am preluat, în foamea noastră postcomunistă de nou şi de modele, tot ce ne putea oferi Occidentul şi spaţiul nord-american, fără să ne mai gândim dacă ne reprezintă, dacă le înţelegem în esenţa lor: Halloween, Valentine’s Day sau diferite genuri muzicale. Cred, fără pretenţia de a fi sociolog, filosof sau culturolog, că acest concept este la fel de complex şi controversat ca însuşi cel de cultură. Care este definiţia lui, ce cuprinde, care este locul lui în cultura universală, care-i sunt reprezentanţii şi operele lor, care-i este locul în spaţiul cultural românesc – iată o serie de întrebări cărora specialiştii ar trebui să le răspundă. Există cu adevărat sau este doar un instrument de operare pur teoretică. Se ştie că factorul cel mai dinamic al oricărui proces cultural este creaţia. În ce măsură creatorul, fie el scriitor, pictor, regizor sau muzician, se încadrează în cultura gay? Prin opţiunea lui sexuală? Prin faptul că opera lui este despre gay? Dar dacă sunt heterosexual şi scriu despre gay? Dacă sunt gay şi scriu despre un eveniment istoric oarecare, eu şi opera mea se încadrează în cultura gay? Poate fi o abordare simplistă, dar e un punct de plecare. GAYFEST-ul, GALA FILMULUI GAY şi alte asemenea evenimente, se încadrează în acest concept? Rostul acestor rânduri nu este să lămurească, ci să cheme la reflecţie şi dezbatere despre un subiect despre încă nu se ştiu prea multe lucruri. Mi se pare mai important decât să discutăm despre ce se mai spune în media despre gay. Televiziunea naţională a invitat acum câţiva ani în urmă doi gay la o discuţie pe această temă. Din păcate... O fi şi presa asta ca naiba, cu hibele şi interesele ei financiare, dar şi noi ne izbim de prea multe ori pe sticlă total nepregătiţi. Când nimic nu ai a spune... Puţină cultură nu strică, fie ea şi... cultură gay!
Recunosc din capul locului: fără presă, fie ea scrisă sau vorbită, n-am mai şti pe ce lume trăim. E un adevăr care cu greu poate fi atacat. Putem ataca, în virtutea libertăţii la opinie, în sensul de a analiza şi critica, anumite lucruri din presă care ne deranjează într-un fel sau altul, nu de amorul artei, ci pentru a găsi explicaţii şi soluţii. Altfel, riscăm să ajungem la construcţii de genul: cred în libertatea presei care îmi pune la îndoială sau îmi încalcă propriile libertăţi.
În spaţiul românesc MASS-MEDIA mai vizibile sunt televiziunile, deşi nu mai puţin influente asupra opiniei publice sunt şi anumite cotidiene de mare tiraj. În confruntarea dintre televiziuni şi comunităţile sexuale din România, părţile beligerante nu au ajuns încă la un armistiţiu şi nici nu sunt semne că asta se va întâmpla prea curând. Vinile sunt împărţite, chiar dacă nu pe din două.
Modul în care se comportă televiziunile nu ne arată altceva decât o radiografie a societăţii în care trăim, o societate bulversată, cu un picior în comunism şi unul în capitalism, care nu s-a debarasat decât în parte de tare mai vechi. Primul lucru imputabil este lipsa totală de deontologie profesională şi de profesionalism, care generează ceea ce vedem zi de zi. E la modă expresia: "Nu-ţi place, nu te uita!". De ce eu ca producător sau moderator să-mi fac complexe de conştiinţă profesională, de ce să-mi bat capul dacă prin emisiunea mea am făcut rău cuiva, când e mai simplu să fac show din orice, chiar şi din drama sau moartea unui om? De ce să nu invit un gay, unul mai slab de îngeri şi să fac din el arşice, ca să se distreze lumea? Calculul e simplu: dacă invit pe unul de la ACCEPT sau pe vreo personalitate, ăştia discută prea serios şi în cunoştinţă de cauză, deşi dacă stau bine şi mă gândesc, pot face mişto chiar şi de ei. Pe cine am azi? Nişte gay şi nişte lesbiene. Dacă găseam şi un transsexual!... Îmi întreb echipa: "Băi, cine-i urăşte pe ăştia!" Păi, Biserica, Noua Dreaptă şi nea Gigi. "Să vină!" urlu eu la ei. Am în studio nişte fraieri pe care i-am plătit să bată din palme, întărât părţile adverse, induc repede pe cel de acasă în starea pe care-o vreau eu şi show-ul e gata! Mă doare-n cot de invitaţi, mi se fâlfâie de cei asemeni lor; ura şi la gară! Important e să nu-mi pierd leafa grasă de la mogul, că tre’ să plec la vară în Maldive şi, mai ales, să fiu vedetă, să-mi apară poza pe toate gardurile, să mă aplaude şi să-mi facă loc lumea pe stradă. Dăi dracului de poponari, Eu-l meu contează, orgoliul meu, cardul meu, imaginea mea!...
Există vreun naiv care crede că se lucrează altfel? Nu încercaţi să le urmaţi sfatul cu mutatul canalului, în caz că nu vă place ceea ce fac. O să vedeţi aceleaşi lucruri pe toate posturile româneşti, acelaşi circ şi aceiaşi circari! Nu contează ce sunteţi: poponari, handicapaţi, ţărani, oameni de ştiinţă, politicieni, copii, vârstnici, analfabeţi sau licenţiaţi, bolnavi sau sănătoşi. Ei vor şti întotdeauna cum să vă transforme în clovni. Ce nu ştiţi este că în alte părţi cu adevărat civilizate ar lua ani buni de puşcărie sau, în cel mai fericit caz, ar sta acasă şi nu s-ar mai vedea decât în oglinda din baie după ce ar vomita toată prostia din ei. Adevăraţii profesionişti ai televiziunilor n-o să-i vedeţi: ori nu-i angajează nimeni, ori au emisiuni numai noaptea, ori sunt la munca de jos din simplu motiv că chiar nu vor să-şi bată joc de dvs. (vezi "Profesioniştii", că tot veni vorba!). Spuneam că vinile sunt împărţite. Să nu ne mai legăm de apariţii regretabile d-alde Tarki & Co., care strică în jumătate de oră tot ce alţii au clădit în ani. Unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Poate suntem vinovaţi pentru că nu suntem prea vocali, nici prea uniţi într-un demers comun. Poate că "activiştii" LGBT, cum le spune Florentina Ionescu, sunt prea puţini, oricât de serioşi şi de bine intenţionaţi ar fi ei. Stăm acasă în dosul perdelei, nu vrem să ştie nimeni că suntem într-un fel, dar le cerem totul celor care au avut curajul să iasă în faţă. Laşitate? Ipocrizie? Poate că GAYFEST-urile ar trebui să ne aibă în coloana lui pe fiecare dintre noi, dimpreună cu prietenii care ne-au acceptat aşa cum suntem. Poate ar trebui regândită, măcar pentru o vreme, ideea de paradă, de carnaval cu pene colorate. Sunt un romantic incurabil, dar pot renunţa pentru un timp la poezie, dacă vreau să am mai târziu liniştea pentru a mă bucura de poezie. O coloană de sute de oameni veseli, dar demni, intră altfel în conştiinţa publică decât o înşiruire de exhibiţionişti cu măşti şi rochii de carnaval. Încă nu e vremea carelor alegorice!Asta e frumos şi e plăcut atunci când ţi-ai cucerit cele mai importante drepturi şi explodezi de fericire! Dacă vom oferi în continuare neseriozitate, vedetism ieftin, promiscuitate şi măşti colorate, vom rămâne pe mai departe "delicatesa" de pe masa presei LIBERE din România şi vom simţi pe propria piele cu ce se mănâncă asta. Ar contrabalansa atitudinea presei şi a unei părţi din opinia publică existenţa unui post de televiziune sau a unor publicaţii exclusiv ale comunităţii LGBT? E nevoie de evenimente majore, permanentizate, care să intre în memoria publică prin amploarea şi calitatea lor? Rămânem doar la GAYFEST, Festival de filme LGBT, Premii Gay pe care nu şi le ridică nimeni, la seminarii, conferinţe şi împărţire de prezervative? Mai este nevoie de instituţia coordonatorilor zonali, care ori nu sunt, ori nu-i găseşti când ai nevoie, ori discută cu tine numai dacă arăţi precum ei? Mai este nevoie de cineva care să ne reprezinte sau rămâne să se descurce fiecare după cum îl taie capul?
"Milk", un film despre viaţa primului activist gay care a obţinut o funcţie de conducere în administraţia americană, deşi a obţinut opt nominalizări la premiile Oscar în acest an, a primit din partea CNC rating 18, fiind interzis minorilor.
O zi ca oricare alta. Un post TV, lider de piaţă la zi al subculturii şi kitsch-ului transmite un show cu... multe păcate. Nu că aş fi înnebunit după programele de divertisment ale postului respectiv, manelizate şi OTeVizate până peste limita oricărui bun simţ şi gust estetic, justificate simplist: „Asta vrea poporul!”
Nimic nou în platou. Acelaşi prezentator... păcătos de fiecare seară, căruia cu siguranţă nu-i prea place ce face, dar trebuie să mănânce şi el o pâine, să împace şi mogulul şi producătorul. Dă-le-n mă-sa de deontologie profesională, de profesionalism şi de multe altele, raitingul contează! Acelaşi pseudo-ziarist la apelul bocancilor care se lăfăie şi se scălâmbăie pe canapele din platou ca un bufon ieftin, care se crede un fel de guru al opiniei publice sau un fel de depozitar al adevărurilor supreme ale acestei lumi, aplaudat cu un pupincurism debordant şi contracost, la scenă deschisă, de câteva „tanti Ana”. Lista ar continua, dar nu cred că toate aceste nume ar avea vreo importanţă în economia culturală a cuiva. Şi să nu uităm... invitaţii, aceiaşi invitaţi lipsiţi de percepţia penibilului, care în naivitatea lor cred că apariţia într-o astfel de emisiune le aduce notorietate, le albeşte gratis rufele murdare de acasă şi le asigură stima opiniei publice. Tema emisiunii: adoptarea legii privind căsătoria între persoanele de acelaşi sex şi adopţia copiilor de către cuplurile gay. Este cel puţin ciudată prezenţa unei asemenea teme într-o emisiune de divertisment bazată pe... băşcălie. Să râdem de ce şi de cine? Evident, au invitat un gay. Când nu ai nimic a spune, vorba poetului, mai bine stai acasă. Cred în dreptul oricărui om la libera exprimare, dar cred în aceeaşi măsură şi în obligaţia sa la responsabilitate. E bine de băgat la cap de către orice gay care pohteşte să se dea în stambă pe la televiziuni şi se erijează în reprezentantul unei comunităţi, că lipsa de demnitate şi de argumente poate aduce prejudicii imense celor ca el rămaşi în afara platoului, care nici măcar nu te-au mandatat să le aperi interesele. Naomi a simţit-o pe propria-i piele şi bine că măcar în ceasul de pe urmă a realizat acest lucru şi a luat atitudine. Remember Buhuceanu: asumare, demnitate, seriozitate, calm, profesionalism! Rara avis! Bine măcar că tipul(a) din studiou a scăpat teafăr; nu i-a lipsit mult bufonului, vizibil iritat de tot ce pute a gay, dar şi de prostia invitatului, să-l catadicsească cu vreo două perechi de palme. Păcat de argumentele celor două doamne, dar nu şi de ele. Să nu-şi fi dat seama că vor participa la un circ, la un mare mişto de mare raiting?! Aş vrea să le ştiu discutând cu oameni inteligenţi, fie ei pro sau contra, dar care ştiu cu ce se mănâncă problematica gay, aş vrea să le văd zbătându-se pe baricadele comitetelor şi comisiilor din parlament, că tot veni vorba de legi sau pachete de legi. În toată hărmălaia din platou, n-au făcut decât să vorbească la pereţi. Bine măcar că la intrarea în platou li s-au dat aceleaşi onoruri pe care le-au primit specimene precum Alina Plugaru, Nikita şi Sexy B. Tot e ceva! Din partea „opoziţiei” (cum se putea altfel) a fost invitat un domn de la „Noua Dreaptă”, avocat de profesie. Circul nu a fost însă complet întrucât a lipsit „Noua Generaţie” şi vreo doi preoţi de la Biserica Ortodoxă Română, care să ne spună cât detestă ei homosexualitatea, desenând efeminat cercuri cu palmele prin aer. Domnul în cauză, dincolo de înverşunarea şi ura cu care şi-a susţinut pledoaria antigay, a mai înşirat nişte poveşti despre camioanele cu gay aduşi în România din Occident (de către cine?), despre abuzurile sexuale de prin casele de copii, despre valorile morale şi patriotice ale legionarismului, despre „actele de vitejie” ale „Noii Drepte” & Co. de la GAYFEST-urile de mai an vară... Alo!!! Domnule avocat, parcă era vorba de o lege pentru „anormalii” care vor să trăiască normal, nu de istoria legionarismului!... Nu ştiu de ce, dar toată ura şi încrâncenarea din vorbele sale, toată gestica şi atitudinea sa, m-au înfricoşat, m-au dus cu gândul la arestări, la anchete, la trieri, la triunghiurile roz ale gay-lor din lagărele naziste şi mi-au torturat somnul până dimineaţă, făcându-mă să mă gândesc serios la fel de fel de lucruri... M-am gândit la un gay oarecare angrenat într-un proces care să implice şi orientarea lui sexuală, un gay care n-ar avea bani să-şi plătească un avocat şi l-ar primi ca avocat din oficiu pe domnul de mai sus. Sau că el ar fi judecătorul... M-am gândit că undeva, mai aproape de mine sau la celălalt capăt al ţării, chiar nu are importanţă unde, un tânăr este îndrăgostit de un altul, vor să-şi construiască un viitor împreună şi-şi asumă la modul cel mai responsabil acest lucru. Cu inima cât un purice, după luni de frământări şi ezitări, acel tânăr se hotărăşte, în sfârşit, să-şi facă coming-out-ul în faţa părinţilor săi, a prietenilor, a colegilor de serviciu. E dificil, reuşita este incertă, dar dacă are nefericirea ca toţi cei faţă de care vrea să-şi lămurească propria alegere în viaţă să se fi uitat şi la astfel de emisiuni, repetate obsesiv, atunci eşecul este total. Îţi poate strica nu doar ziua, ci chiar viaţa şi... nu e decât un „şhou păcătos” aparent amuzant, dar plin de... păcate, unde moderatorul se face că moderează, unde bufostoianul nu mai conteneneşte cu împărţirea între „gay şi normali”, unde un gay a venit doar ca să apară la televizor şi unde un tânăr avocat mai are puţin şi strigă în gura mare: „Heil Hitler! Trăiască Zelea Codreanu!”. Ca să-l parafrazez pe Mircea Badea, aş spune că trăim între triunghiuri roz şi coming-out-uri eşuate şi asta ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne ocupe cât de cât timpul.
Mihai Millu Trandafir
(opinia autorului nu reprezintă neaparat poziţia Asociaţiei Incognito România)
Mă numesc Antemia Viorela şi am 21 de ani; nu pot spune prea multe despre fostul regim, dar sunt conştientă că mă afectează direct sau indirect ceea ce a fost. Direct prin prisma faptului că tot ceea ce se întâmplă, şi din păcate nu totul bine, se datorează anilor de izolare culturală şi intelectuală faţă de restul lumii.
Încercarea noastră de evoluţie galopantă şi de a ajunge din urmă o lume care nu a încetat să evolueze, nu poate avea efecte pozitive în mare măsură, după cum se vede nu toate sunt aşa cum ar trebui să fie, mai mult, se poate spune că majoritatea sunt de factură negativă. Spun de factură negativă pentru că a ieşi dintr-un regim care era caracterizat de un control total asupra oamenilor şi asupra libertăţilor lor, chiar mai mult, se încerca un control al gândurii şi al sentimentelor, şi a intra într-un regim democratic, a cărui bază este libertatea şi care pune accent pe informare, atât de brusc precum am intrat noi în 1989, este ca şi cum am ieşi după ani de întuneric, dintr-o dată la lumină, lucru ce va atrage după el orbirea, ca şi acesta bâjbâială (prin întunericul creat de imposibilitatea de adaptare la lumea care evoluează) continuă sub influenţa căreia ne aflăm de mai bine de 18 ani; ani în care nu am făcut decât să sperăm că dacă vom alerga destul de repede vom ajunge din urmă o lume care din păcate nu a încetat să mai alerge. Acum vrând-nevrând trebuie să recuperăm pe parcurs tot ceea ceam pierdut dar, din nefericire, fară să aprofundăm „materia”, astfel se va ajunge în punctul în care superficialitatea ne va caracteriza viaţa pentru că nu mai avem nici timpul necesar şi poate nici puterea psihică sau fizică de a ne opri să analizăm tot ceea ce ni se întâmplă.
Dacă Revoluţia trebuia să însemne o eliberare de tot ceea ce ne constrângea şi visul că la finele ei se va afla o lume mult mai bună, lucru suprem pentru care chiar merită să lupţi, ei bine nu a fost deloc aşa... Într-adevăr am câştigat o libertate bruscă de care nu ştim să ne bucurăm sau poate că abia acum învăţăm să facem lucrul acesta pentru că după ani de zile în care gândirea noastră a fost obligată să-şi ia „concediu pe periodă nedeterminată”, începem să ne maturizăm ca orice copil aflat la majorat şi ne orientăm asupra oportunităţilor care ni s-au deschis cu sau fără vrerea noastră.
Posibilităţile sunt nelimitate aşa cum au fost şi în ultimii 18 ani dar atunci fiind copii a trebuit să închidem ochii şi să ne facemcă nu vedem ceea ce fac ceilalţi „pentru” noi, iar ce este cel mai rău e că a trebuit şi poate încă mai trebuie, să ne bizuim pe deciziile unora despre care, din păcate, nu putem spune că s-au comportat ca nişte părinţi, alegând numai ceea ce este bine pentru copiii lor, ci poate că s-au comportat ca nişte părinţi vitregi îndrumându-ne paşii pe o cărare greşită. Dar iată că acum sutem majori şi capabili să alegem singuri ceea ce este cel mai bine pentru noi.
Deşi am trecut în ultimii 18 ani de la cozile la lapte si pâine sau orice alt produs de care aveai nevoie, la cele de la farmacii şi de la ghişeele funcţionarilor publici, putem spune că duşi de valul libertăţii am reuşit să evoluăm totuşi, chiar dacă doar până în momentul în care mentalitatea tuturor românilor nu se va schimba si nu vom începe să gândim ca nişte adevăraţi oameni liberi nu vom putea spune că cicatricile vechiului regim s-au vindecat.
Cel mai rău este că avem liberatea să gândim, dar rămaşi poate cu frica cu care se asculta „Europa Liberă”, la caşti şi cu volumul dat la minim, de frică să nu audă VECINUL care în următoarea secundă chema Securitatea (care dintre noi nu au avut în bloc sau la serviciu pe cineva gata să spună tot ceea ce se întâmplă cu tine Securitaţii pentru anumite avantaje sau nu, sau pentru simplul fapt că aşa considera că este bine), iar acestă frică poate nu ne permite să luăm atitudine şi să schimbăm ceea ce este rău în bine.
Unul dintre lucrurile bune întâmplate după ’89 este avântul din punct de vedere tehnologic, domeniu în care am reuşit să-i ajungem din urma pe ceilalţi şi chiar cu mare usurinţă. Dacă până în ’89 ne uitam la televizorul alb-negru cu lampi cam 2 ore pe zi (dar şi in acel timp o mare parte a emisiunilor vorbeau despre regim şi familia de guvernare), iar computerul exista doar la marile intreprinderi şi la Centrele de Calcul, acum fiecare român are propriul lui PC, ca să nu mai vorbim de telefonia mobilă, ce găsit cei mai mulţi fani printre toţi românii, care scăpaţi de telefonul fix, cu roată si cuplaj (căci altcumva nu era posibil pe vremea lui Ceauşescu decât să te afli în permanenţă supravegheat iar acesta era un mod de supraveghere) nu au făcut altceva decât să-şi cumpere telefoane mobile nemaiexistând poate nici măcar o persoană care să nu fi auzit, văzut sau care să nu aiba aşa ceva, astfel la acest capitol al tehnologiei şi comunicării excelăm şi se poate spune că fără să vrem începem uşor, uşor, să-i lăsăm în urmă pe cei ce sunt la alte capitole campioni.
Din păcate nu putem vorbi despre o evoluţie în bine şi din punct de vedere al organizării, deoarece pe unde ne ducem şi întâlnim o instituţie a statului, stăm la cozi parcă interminabile, norocul românului este că încă mai are „scăunelul” pliant de pe vremea când stătea de la 3 dimineaţa la coadă la lapte şi că încă mai are răbdarea necesară pentru a face lucrul acesta. Nu cred că vom putea scăpa cândva de statul la coada deoarece deja a început să facă parte din noi şi din cultura noastră naţională integrându-se atât de bine în ceea ce reprezentăm noi ca popor încât deja a intrat în folclor.
Totuşi nu putem nega evoluţia în plan social si cultural, deoarece acum oamenii noştrii de cultură sunt în adevarătul sens oameni de cultură, nu ca atunci când dacă reuşeai să scrii (depinde câte clase aveai sau dacă chiar ştiai să scrii) şi scriai ceva de bine la adresa partidului sau la adresa familiei aflate la putere (căci chiar dacă Ceauşescu conducea putem vorbi despre o „monarhie comunistă” cum numeşte regimul sub emblema căruia a condus Ceauşescu, Florin Constatiniu în „O istorie adevărată a poporului român” din fericire totul s-a oprit la Nicolae Ceauşescu) nu numai că îţi câştigai statutul de intelectual, dar erai unul dintre cei mai buni, pe când adevaraţii intelectuali erau exilaţi şi interzişi în propria lor ţară, iar citiul operelor lor, adevărte păcate capitale.
Când profesorul de literatura română ne-a povestit că la Biblioteca Universităţii din Bucureşti nu aveai acces la cărţile în limbi străine decât cu aprobare de la toţi profesorii din Universitate doar că şi atunci erai suspectat că vrei să te răzvrăteşti împotriva sistemului, nu am putut crede, dar din păcate mulţi sunt cei care nu-şi pot aduce aminte de toate privaţiunile suferite în timpul acestui regim având impresia uneori, tu cel care stai si asculţi cum regimul anterior este ridicat în slăvi, că cei ce povestesc au suferit de amnezie temporară sau că au avut creierele şterse şi informaţiile rescrise. Nu cred că se pot uita într-un timp atât de scurt drame: demolarea caselor şi în acelaşi timp a muncii de o viaţă a omului sau confiscarea averilor bisericeşti sau a bunurilor oamenilor din case şi a pământului pentru a se realiza colectivizarea, dar cea mai bine întipărită în mintea oamenilor cred că a rămas încercarea, din fericire nereuşită, de îndobitocire a maselor şi de creare a unor zombi ai muncii, ai unor roboti care să nu aibă sentimente şi gânduri proprii.
Visul celor care în momentul Revoluţiei au ieşit în stradă şi au luptat pentru libertatea de gândire este poate parţial împlinit pentru că deşi ei se aşteptau ca în momentul în care a căzut Ceauşescu totul să se schimbe, iată că, după 18 ani de muncă asiduă în acest sens lucrurile par a începe să se mişte, şi apariţia Organizaţiilor Non-Guvernamentale care luptă pentru drepturile noastre, pentru tot ceea ce noi nu putem susţine sau pentru ceea ce pe noi, oamenii de rând, ne depăşeşte. Aceste ONG-uri luptă pentru a asigura, celor care nu pot singuri, o viaţă mai bună sau pentru susţinerea celor care singuri nu pot face absolut nimic.
Un lucru bun, iarăşi, este evoluţia Bisericii şi faptul că şi ea îşi îndreaptă privirea către a-i ajuta pe cei ce au nevoi şi înspre oameni în general, iar oamenii către Ea, trecând de la statutul de ”păcat” să te închini, la cel de a ţi se da libertatea să fii ceea ce vrei să fii, să faci ceea ce vrei să faci, şi să crezi în ceea ce vrei tu să crezi, fară să-ţi fie frică sa-ţi exprimi credinţa.
Totuşi din punct de vedere al stabilităţii politice, nu prea stăm bine, dacă nu foarte prost, dat fiind faptul că de fiecare dată când se schimbă regimul politic se schimbă şi legile, sau „regulile” după care este guvernată ţara, şi nu se mai ţine cont de nimic din ceea ce a fost înainte. În primul rând trebuie să scăpăm de foştii comunişti şi de gândirea lor şi după aceea poate vom reuşi să atingem scopul Revoluţiei: o viaţă mai bună dar şi una sigură.
Fără să vrem chiar şi noi facem schimbări, noi oamenii de rând am reuşit să realizăm schimbări de ordin lingvistic, schimbări ce au fost puse pe hârtie de către cercetatori şi tot cu ajutorul nostru s-au produs şi schimbări în gramatica limbii, toate datorite tendinţei de a vorbi şi a nu mai scrie limba, de a o simplifica şi de a o face mai „accesibilă” lucru la care a avut marea contribuţie mass-media în general, şi televiziunea în particular, care fără sau cu intenţie a reuşit să promoveze agramatismele şi incultura, căci din aviditatea după informaţie omul nu mai stă să analizeze ceea ce i se oferă, ci absoarbe fără să gândească.
Din punctul meu de vedere, ţara noastră se află încă în proces de maturizare asemenea unui elev care a absolvit cu chiu cu vai liceul si care acum se află în pragul unei decizii capitale pentru viaţa lui.
Sper ca noi, România, să luăm decizia cea bună şi să ajungem la maturitatea necesară pentru a deveni o forţă sau măcar pentru a fi ascultaţi de celelalte state mai ”bătrâne” decât noi.
Dacă vom reuşi să evoluăm din punct de vedere al mentalitaţilor şi să învăţăm să acceptăm fară a discrimina, atunci vom realiza măcar în plan social marele pas către maturizare.
Poate că peste 20 de ani, sau mai puţin, aceste probleme vor fi date uitării şi ne vom gândi doar la ceea ce a însemnat faptul că acum 18 ani am avut puterea să ne asumăm marele risc de a spune „NU” în faţa unui regim care ne dădea impresia că a reuşit să controleze totul. Important este să nu uităm ceea ce ne-am propus atunci şi să nu lăsam pe nimeni şi nimic să ne facă să uităm pentru ce am luptat atunci şi pentru ce mulţi oameni entuziasmaţi au murit sau poate au fost foarte grav răniţi.
Sigurul lucru pe care îl mai putem face este nu să stăm cu braţele încrucişate ateptând deznodământul, ci să avem puterea de a continua povestea, spunând nu „sfârşit”, ci „va urma”...
Antemia Viorela (opinia autorului nu reprezintă neaparat poziţia Asociaţiei Incognito România)
Imaginile din articol reprezintă:
1. Stema şi drapelul României;
2. Constantin Daniel Rosenthal "România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii"
3. Constantin Daniel Rosenthal "România Revoluţionară"
Moarte homosexualilor! scriu multe mâini anonime pe internet. Mesajul doare, iar faptul că nu există semnatari demonstrează un mod necinstit de a nu-ţi asuma responsabilitatea propriilor opinii. Nimic nou, nimic deosebit. Auzim zilnic asemenea lucruri în preajma noastră: să moară ungurii şi ţiganii, sau să moară românii, să moară bogaţii, protestanţii, catolicii, arabii etc, într-un cuvînt: cine nu-i cu noi e împotriva noastră. Raţiuni personale sau de grup, încă tributare încăpăţînării şi îndărătniciei pe care nu vrem să le schimbăm...
Autorii mesajului or fi membri din ,,Noua Dreaptă”; ei sunt mai vocali, mai radicali şi mai mediatizaţi. La fel de bine ar putea fi mesajul unor tineri cu probleme psihice sau al altora care repetă mecanic ceea ce li se spune zi de zi - la şcoală, la biserică, la serviciu, pe strada – nu neapărat din convingere, ci poate doar ca să placă: dirigintelui, colegilor, preotului, vecinilor, rudelor, prietenilor. Poate sunt doar mesaje teribiliste... Dar de ce n-ar fi scris aşa ceva chiar un gay?! Unul al cărui iubit l-a părăsit într-o seară, după o relaţie de trei ani şi nu mai ştiu câte infidelităţi, al cărui suflet urlă ca disperatul: „Să moară toţi gay-ii, să nu mai văd gay în viaţa mea! Îi urăsc!”. Câţi gay nu şantajează alţi gay? Câţi gay seropozitivi nu sunt abandonaţi tocmai de cei ce până ieri le jurau iubire eternă? Şi paleta e mult mai largă... De ce n-ar fi chiar un homosexual?
În goana nebună după relaţii de-o noapte, la un pas de prostituţie, după procopsiri facile fără muncă, după lux şi trândăvie, cu greu ai crede că gay-ii din România, în marea lor majoritate, doresc să facă din fidelitate şi statornicie punctele lor forte. Şi atâta vreme cât nu-şi vor dori asta, nu vor avea linişte în societate, nu vor fi stimaţi şi respectaţi şi nu vor reprezenta modele de normalitate. Vor trăi la fel de ascunşi de ochii lumii şi-şi vor consuma iubirile lor trecătoare ca fluturii de noapte ce mor în zori. Toate comitetele şi comisiile, toate paradele şi Gayfest-urile şi toate demersurile oficiale, nu vor rezolva mare lucru. Gay-ii, ei ce fac pentru ei? Sex de ocazie şi-şi pierd nopţile pe Net, adulmecând următoarea pradă, ca la o doua să se lamenteze că sunt discriminaţi, că societatea nu-i vrea, că legislaţia e prea strâmtă pentru „iubirile” lor atât de mari, că sunt singuri.
Se vrea legalizarea căsătoriei între homosexuali în România? Votez „Pentru!” cu ambele mâini! Dar pentru cine? Pentru câteva cupluri adevărate de gay la 20.000.000 de oameni, care au rezistat oricăror legi strâmbe şi şi-au văzut, aşa cum au putut, uneori cu sacrificii de neimaginat, de iubirea şi fericirea lor. De unde atâta fidelitate şi spirit de familie într-o ţară cuprinsă de febra turismului sexual şi a sexului ca mijloc de parvenire? Există oare o dorinţă generală în rândul gay-lor pentru cuplul de durată? Realitatea n-o arată şi excepţiile rămân doar excepţii, care, din păcate, pe lângă problemele lor trebuie să suporte şi imaginea proastă făcută de ceilalţi gay. Ţi se face greaţă când indivizi dubioşi te acostează noaptea prin toalete şi parcuri mărginaşe, cu gesturi de prostituate ieftine. Ţi se face silă de toate pozele de pe site-urile gay, cu tipi dezbrăcaţi, expunându-şi ostentativ muşchii şi penisurile ca la taraba cu verdeţuri. Te îngrozeşti de indivizi care se prezintă cu nonşalanţă: ,, Sunt X. Am 31 de ani. Abia am venit din Italia. Am lucrat acolo ca... activ!”. Numai un naiv poate crede că a te stabili într-o relaţie, a sta cu cineva, a iubi pe cineva 24 din 24 de ore, a înnebuni de dorul cuiva, a construi ceva împreună este valabil şi pentru gay-ul român.
Întrebare aproape statistică: câte cupluri gay sunt în oraşul tău sau în cel mai apropiat oraş, cu să zicem 100.000 de locuitori. Niciunul. Dar gay sunt? Numărătoarea poate trece de treizeci şi nu pare a se termina, oricum sunt suficienţi cei treizeci pentru analiza propusă.
E adevărat, lucrurile noi provoacă întotdeauna iritare, tensiune, adversităţi, până ce intră în firesc. Intrarea în firesc e însă un proces lung. Societatea românească e plină de prejudecăţi, e încă înverşunată împotriva gay-lor, în mare măsură pe bună dreptate. Asta vede, asta judecă! Intraţi în normalitate, dragi gay, şi societatea vă va accepta în cele din urmă, oricare-ar fi preţul. Formaţi cupluri statornice şi solide, bazate pe iubire şi respect, gândiţi-vă că aţi putea educa şi creşte copii, asumaţi-vă responsabilităţi faţă de voi înşivă şi faţă de ceilalţi, implicaţi-vă în social, încercaţi să trăiţi normal ca orice cuplu heterosexual, fiţi familişti convinşi şi nu se poate ca în cele din urmă cei din jur să nu vă accepte. Ce ar putea să mai aibă împotrivă parlamentul unui stat democratic european împotriva legalizării parteneriatului sau căsătoriei voastre în faţa unui fapt de viaţă atât de evident? Abia atunci cererile vor fi înfreptăţite, altfel toate demonstraţiile şi defilările voastre nu vor face decât să aţâţe spiritele împotriva voastră, oricât de paşnice şi bine intenţionate ar fi. Rezolvarea doleanţelor voastre trebuie să vină de la voi, de la fiecare în parte. O comunitate care încă nu şi-a rezolvat problemele la nivel individual este doar o cifră statistică bună de raportat la sfârşit de an. Oferiţi modele şi apoi cereţi lucruri care să le ajute să funcţioneze. Nu va fi uşor, dar cu siguranţă vor mai puţine voci care să strige: „Moarte homosexualilor!” Pe când o mare demonstraţie a cuplurilor gay din România pentru drepturile lor. Libertatea individuală nu e de ajuns dacă nu e conectată la cea colectivă.
Mihai Millu Trandafir
(opinia autorului nu reprezintă neaparat poziţia Asociaţiei Incognito România)
Tradiţionalul eveniment organizat anual de Asociaţia Be An Angel Romania din Cluj-Napoca, care îşi propune să premieze personalităţi ale vieţii publice româneşti ce s-au implicat sau au sprijinit comunitatea LGBT românească, se va desfăşura în acest an între 13-19 octombrie, la Cluj-Napoca în cadrul celei de-a 5-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film "Serile Filmului Gay".
"Aceiaşi oameni. Aceleaşi idealuri. Doar în aparenţă diferiţi!" este motto-ul ediţiei aniversare a evenimentului, iar printre categoriile la care doritorii îşi pot oferi votul se numără: Cea mai obiectivă emisiune TV (cu o tematică LGBT); Premiul pentru activism LGBT; Premiul pentru promovarea culturii LGBT; Cel mai bun mijloc de informare al comunităţii; Organizaţia anului 2008 şi altele.
Ediţia din acest an aduce o nominalizare şi pentru Asociaţia INCOGNITO România. Mulţumim aşadar celor care ne-au propus şi mai ales celor care ne-au votat şi ne votează. Acest vot de încredere ne obligă să oferim membrilor comunităţii LGBT buzoiene sprijinul în eliminarea discriminării la care sunt supuşi şi care îi determină să rămână ascunşi.
Cele mai semnificative propuneri pentru votul de anul acesta au început să fie votate cu 1 octombrie, iar durata de exercitare a votului va dura 30 de zile.
Urăm succes tuturor şi evenimentului "La mulţi ani de existenţă!"
Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.” (Matei 26,75)
"... Cuvintele asistentei reveniră în mintea lui ca un ecou repetat până la obsesie: "Sunteţi seropozitiv!... Sunteţi seropozitiv!... Sunteţi..." Simplele temeri ale omului obişnuit şi liniştit ce fusese până mai adineaori, trecură nefiresc de repede de la frică la spaimă, o spaimă fragmentată până la amănunt în alte mii de spaime ce se derulau de-a valma, cu o viteză ameţitoare, în mintea lui. Spaima de a fi descoperit... Spaima de nu fi umilit... Spaima de a nu-ţi pierde prietenii... Spaima de a nu-ţi pierde locul de muncă... Spaima de a ţi se refuza Raiul... Spaima singurătăţii... Spaima de a ţi se refuza iubirea... Spaima de a muri încet şi sigur... Spaima nevindecării... Spaima alungării la marginea lumii, în nelume... Spaima de a fi considerat mort înainte de a muri... Spaima că se va descoperi medicamentul ce vindecă la o zi după ce ai murit... Spaima prăbuşirii în gol... Spaima minciunii... Spaima unei noi realităţi, alta decît cea în care ai trăit... Spaima lacrimilor, a nevoii de a plânge şi a inutilităţii ei... Spaima disperării, a neputinţei... Spaima silei de tine, de toţi şi de toate... Spaima arătării cu degetul, a stigmatizării... Spaima de a deveni o cifră, un element statistic: "În România, numărul celor infectaţi HIV s-a ridicat la..." Spaima trupului ce nu va mai fi atins... Spaima unei poveri prea mari pentru tine, care te va doborî în cele din urmă... Spaima că n-ai să poţi învinge gândul răutăţii, al geloziei, al răzbunării, al crimei... Spaima aripilor frânte, a îngenuncherii, a târâtului... Spaima îngerului care aduce vestea... Spaima unui Dumnezeu neîndurător, uneori şovăielnic, căruia sfinţii, îngerii şi chiar unii muritori îi spun vrute şi nevrute despre tine, lucruri care întotdeauna se bat cap în cap... Spaima clipei în care n-ai să te mai poţi hrăni: din silă, din neputinţă, din nefoame... Spaima de vârcolacii care rod lacomi şi nesăţioşi discul Lunii... Spaima de rece, de adânc, de închis, de pământ greu care apasă şi în care se înfinge trufaş şi samavolnic crucea nepăsării... Spaima apusului înghiţind pe de-a-ntregul răsăritul... Spaima delirului... Spaima de a nu putea da timpul înapoi... Spaima strigătului în pustiu... Spaima vieţii fără de viaţă şi a morţii fără de moarte... Spaima durerii, a cărnii sfâşiate, a sângelui ce nu vrea să te mai hrănească... Spaima trupului ce nu-ţi mai ascultă mintea, care se înstrăinează de tine... Spaima întrebării la care nu vei primi niciodată răspuns: De ce eu? Spaima paşilor care nu vor mai atinge pământul... Spaima că iubitul va pleca într-o seară şi vei rămâne cu promisiunea deşartă a revenirii... Spaima timpului, a ireversibilităţii, a curgerii într-un singur sens... Spaima nopţii cu gust şi miros de întuneric... Spaima visului, a coşmarului... Spaima trezirii şi a netrezirii... Spaima acelor de seringă înfipte în tine ca nişte limbi de ceasornic ce-ţi numără ultimele clipe de viaţă... Spaima ochilor cuprinşi de întuneric, a albastrului devenit cenuşiu... Spaima leziunilor ce cresc în progresie aritmetică, desenând grăbite, pe trupul din ce în ce mai firav, moartea... Spaima palmelor cărora li se refuză atingerea... Spaima palmei goale ce ar vrea să se stingă între palmele celui iubit... Spaime... Spaime mici, aproape fireşti... Spaime mari... Spaime care te înspăimântă, care te cutremură, care te înnebunesc... Spaime care te devorează, una câte una, mai multe la un loc, toate deodată, până la condiţia de amintire... Alte o mie de spaime... Alte infinit de multe spaime pe lângă care boala devine o banalitate... Spaime ascunse cu grijă de ochii celorlalţi şi de tine însuţi sub haina speranţei-naive, a speranţei-amăgire, a speranţei-ideal, a speranţei-obsesie... Spaima vieţii şi a morţii... Spaime..."
Gay-lor infectaţi cu HIV, consideraţi anormali doar de anormalitatea dinnoi, pe care-i iubim şi-i abandonăm apoi ca pe nişte obiecte ce nu ne mai sunt de folos pentru că ne împovărează idealurile de fericire personală, pecare-i ucidem înainte ca ei să moară cu nepăsarea, nesimţirea, prostia şiintoleranţa din noi...
Bine ai venit pe blogul Asociaţiei "Incognito" România, un spaţiu virtual al tuturor celor care doresc să afle mai multe despre discriminare, care doresc să cunoască persoane discriminate şi poveştile lor şi, nu în ultimul rând, locul unde îţi poţi face noi prieteni. Suntem bucuroşi că ni te-ai alăturat!
Welcome to Incognito Romania Association blog, a virtual place for everybody who wants to find out more issues about discrimination, who wants to discover discriminated people and their stories, and not least a place where you can make new friends. We are happy that you joined us!
An de an la început de vară, capitala şi România sunt provocate la toleranţă, nondiscriminare şi acceptare de către comunitatea LGBT autohtonă. Ceea ce determină acest lucru este renumitul festival al minorităţilor sexuale, GAYFEST, organizat de nu mai puţin cunoscuta Asociaţie Accept. Punctul culminant al acestei manifestaţii mai mult culturale decât sexuale, cum pe nedrept este acuzat festivalul minorităţilor sexuale, îl reprezintă marşul membrilor comunităţii LGBT din România, eveniment ce face deseori deliciul publicului open-mind, provoacă nervi şi mârâieli printre dinţi huliganilor, palpitaţii inimilor slăbite ale babelor, motive de rugăciuni de vindecare şi cruci supradimensionate unei Biserici mai mult ipocrite decât trăitoare, precum şi tiraje ziarelor şi rating televiziunilor.
.png)
